La mine vine Mos Craciun!

Nu stiu daca voi stiti, dar daca nu stiti va spun eu:  am doi copii, Maria (9 ani) – fetita mea cu ochi mari de cafea, calzi, mirati si intelepti; si Luca (2 ani si jumatate) – baietelul meu cel mic, blond, intrebator si minunat.

Intamplarea ce vreau sa v-o povestesc este cu Maria.

Anul trecut in clasa fetitei mele s-a iscat o discutie aprinsa: exista sau nu exista Mos Craciun? Mosul ne pune darurile sub brad sau parintii…? Copiii erau impartiti dupa cum stiau si ei de pe acasa, dupa cum le dezvaluisera sau nu parintii taina cea mare a copilariei. (Eu asa vad lucrurile: Existenta lui Mos Craciun este una din marile taine minunate ale copilariei). Unii spuneau in gura mare: Baaaaaaaaaaaaaiiiii, numai fraierii mai cred in Mos Craciun, aia micii si naivii, eu nu mai cred!!!…L-am vazut pe tata/mama cand au pus cadourile sub brad! Altii mai copilarosi se certau din tot sufletul cu ei: Ba exista! Ba exista! La mine vine Mos Craciun!

Cand a intrat doamna invatatoare in clasa, dupa pauza cu pricina, i-a gasit impartiti in doua tabere de-a dreptul beligerante: unii „mari si trecuti de naivitatea copilariei”, aroganti si dispretuitori, si altii „mici si naivi”, cu ochii aproape in lacrimi. Evident ca, de cum au vazut-o pe doamna, au sarit in cautarea raspunsului ce ii macina. Doamna invatatoare a considerat ca poate e momentul sa le spuna adevarul, de pe o parte pentru ca ii considera mari si pregatiti, pe de alta parte pentru a pune capat luptei pentru raspuns. Si le-a zis ca da dom’le, parintii pun cadourile sub brad.

Nu stiu ce a fost in sufletul fiecarui copil, unii s-or fi simtit usurati, altii dezamagiti… Insa pot sa va spun ce mi-a zis copila mea cand am ajuns acasa…

-Mami…azi doamna ne-a zis ca nu exista Mos Craciun!

Mie mi-a picat cerul in cap, pentru ca eu nu ii spusesem inca adevarul. Si stiti ce? Nici nu sunt convinsa ca ar fi adevarul… Da! Da! si nu sariti… Eu cred in Mos Craciun! Eu inca il astept in fiecare an; nu vreau si nu vreau sa cred ca nu exista. Ce beneficiu as avea? Eu il astept ca un copil, si fac brad si fac curat in casa si in inima mea. Si stiti ce? Chiar vine in fiecare an! Asa ca eu nu i-am spus copilei mele ca nu exista Mos Craciun si nici nu o voi face vreodata! Daca ea va decide la un moment dat ca nu exista Mos Craciun, nu o voi contrazice; daca ea va crede toata viata ca exista Mos Craciun, nu voi fi eu aceea care sa ii spuna ca ceea ce crede nu este adevarat. Cu toate aceste ganduri roind in mintea mea, am intrebat-o tematoare:

- Si tu ce ai zis?

- Pai, am zis ca BINEINTELES CA EXISTA MOS CRACIUN!

- Si doamna ce a zis, sau alti copii?

- O colega a zis ca nu exista si ca ea a vazut pe mamica ei cum ii punea cadoul sub brad si ca i-a si spus ca nu exista.

-Si tu ce parere ai despre ce a spus colega ta?

-I-am zis, mami, ca probabil ca ei ii pune mama ei daruri sub brad; evident ca daca nu crezi in El, nu vine. Logic, nu? Si i-am mai zis ca probabil nici prea cuminte nu e, daca Mosul nu vine la ea. Stii mami, Mosul nu vine la copiii care nu cred il el si care nu sint cuminti. Si atunci, mamei ei i s-a facut mila de ea si i-a pus ea cadoul sub brad. Ca doar nu era sa isi lase copila fara dar de Craciun! Dar atunci doamna a zis ca nici la dansa nu vine!

- Aoleu, si tu ce ai zis?

-Pai, ce sa zic: inseamna ca nici dumneavoastra nu sunteti prea cuminte! Si m-am mai apucat sa le explic cum sta treaba cu Mosul ca am vazut ca erau cam derutati toti: Mos Craciun exista si vine. Asta e clar! Uneori, insa, fie pentru ca ai crescut si nu ti-ar mai place sa primesti jucarii, fie pentru ca nu mai are la el, Mosul nu iti mai lasa sub brad ceva pe care sa poti pune mina. Uneori Mosul iti lasa sub brad ceva pentru suflet: un gand bun, o iubire, o pace de sufletel, un ajutor sa nu mai fii obraznic, sa nu mai simti tristete….dar astea trebuie sa stii sa le cauti sub brad si sa le bagi in inima. Eu asa cred mami, tu ce zici?

- Zic ca esti cel mai intelept copil din lume!

Si, uite asa, mi-am lamurit si eu o data pentru totdeauna cum sta treaba cu Mos Craciun. EXISTA!!! Cei care nu gasesc nimic sub brad, nu au cautat cum trebuie… Pacat! Uneori, cadoul lor ramane acolo nedesfacut niciodata… O pace de sufletel, o iubire, un leac pentru o tristete… raman sub brad pana cand dam cu aspiratorul sa adunam acele cazute pe covor….Copila mea inteleapta mi-a dat o permisiune mare cat sufletul ei: sa il astept pe Mos Craciun cu inima deschisa! Pot sa spun, la 35 ani, fara teama de fi privita cu ingaduinta, ca da, eu il astept pe Mos. Voi nu?… Acum ca stiti adevarul….

De Alice Dima

Wise Man

Prietenie in preajma unui telefon public

PARTEA I: Universul incape intr-o cabina telefonica!

“Oare ce-i aici? Arata ca o camera…doar ca e mai mica decat a mea. Si poti vedea prin pereti – uite, dincolo sta nenea (mami zice ca oamenii care stau langa noi se cheama vecini) si el are si un dulap de haine, unde si-a pus jacheta. Oare acolo mai sus ce e? Arata ca robotelul meu de jucarie…oare il cunoaste Robo? As putea sa-l intreb… Dar inainte de asta, ma duc sa-l chem si pe baiatul de acolo! Poate o sa-i placa sa ne jucam aici!”

PARTEA aII-a: Complicitate

„Hei, tu! Vrei sa vii sa vezi ce am gasit? E o camera grozava cu jucarii si pereti prin care poti sa vezi!”

„Unde?”

„Iti arat eu! O luam pe aici!”

„Bine! Haide!”

In copilarie exista o varsta la care suntem in stare sa transformam orice spatiu intr-unul al nostru, unde ne simtim in siguranta si pe care suntem dispusi sa il impartasim cu prietenii. Posesia, siguranta si increderea in ceilalti merg mana in mana.

Pe masura ce crestem, incepem sa folosim strategii diferite pentru a ne simti in siguranta intr-un loc nou: aducem cu noi in acel spatiu obiecte familiare (carti, fotografii, ibricul primit cadou de la bunica). Chemam in sprijinul nostru trecutul, ca pe un aliat sau ca pe un martor care ne va confirma mereu identitatea, in cazul in care se intampla sa avem cele mai mici dubii.

La capitolul cu increderea in ceilalti, ca si adulti, avem nevoie de o perioada de incalzire inainte de a invita alte persoane in spatiul devenit deja al nostru. Vrem sa stim mai intai cum ii cheama, unde lucreaza si ce hobby-uri au. Eventual, facem mai intai si o proba: luam masa in oras sau iesim la un film ca sa testam apele pe un teren neutru.

Apropierea se intampla altfel: mai multi pasi, mai multa verificare, mai putin din vraja hipnotica a „prieteniei la prima vedere”. Atunci cand se intampla, insa, ramane la fel de magica si de valoroasa!

Conferinta Nationala de Analiza Tranzactionala

Asociatia Romana de Analiza Tranzactionala (ARAT) in colaborare cu Facultatea de Psihologie a Universitatii Spiru Haret va invita sa participati la Conferinta Nationala cu tema “Transfer si Contratransfer in Analiza Tranzactionala”. Evenimentul se va desfasura in perioada 27- 29 noiembrie 2009, in Bucuresti, la sediul Facultatii de Psihologie din cadrul Universitatii Spiru Haret, Bulevardul Basarabia nr. 256, sector 3.

Participarea la Conferinta va va oferi atat oportunitatea de a cunoaste specialisti in domeniile clinic si psihoterapeutic deosebit de apreciati, cat si posibilitatea de a descoperi aplicabilitatea Transferului si Contratransferului in relatia psihoterapeutica (mediu clinic), in viata profesionala (mediul organizational) sau in viata sociala.

Agenda Conferintei va cuprinde doua sectiuni (sustinerea de workshop-uri si de comunicari pentru lucrari stiintifice), completate de alte doua evenimente conexe (preconferinta si postconferinta). Pentru conducerea Workshop-urilor din cadrul Conferintei (27–29 noiembrie) au confirmat deja participarea experti recunoscuti la nivel international (psihoterapeuti si supervizori) precum Bill Cornell (TSTA-UK, trainer in body-centred psychotherapy), Roger Day (PTSTA-UK), Birgitta Heiller (TSTA-UK) si Helene Cadot (PTSTA-Franta, trainer si supervizor in Psihoterapie Integrativa -IIPA). Tematici abordate:

- “Asumarea pozitiei cuvenite in supervizare: echilibrarea ierarhiei de putere in relatiile de ajutor” (Bill Cornell)

- “Introducere in AT-ul Relational” si “O perspectiva asupra Existentialismului si a Scenariului de viata” (Birgitta Heiller)

- “Cum sa intelegem si sa gestionam sursele de presiune externe sau interne, constiente si inconstiente: o abordare AT Integrativa” (Helene Cadot)

- “Cotransferul – o cheie catre psihoterapia eficienta in Romania” (Roger Day)

Colegiul Psihologilor din Romania (CPR) va acorda credite atat pentru sustinerea workshop-urilor sau a lucrarilor stiintifice, cat si pentru participarea la conferinta.

Evenimente conexe:

- Workshop-urile din preconferinta vor avea tema “Eros si Trauma: experiente corporale in transfer si contratransfer“, vor cuprinde sesiuni de supervizare si Bodywork, se vor desfasura intre 24-26 noiembrie si vor fi conduse de Bill Cornell.

Iar joi, 26 noiembrie Roger Day va tine un workshop pe tema “Lucrul cu persoane abuzate” si va oferi supervizare.

- Workshop-urile din postconferinta vor avea tema “Terapia Traumei” (modulele I, II si III), se vor desfasura intre 30 noiembrie – 4 decembrie si vor fi conduse de Mario Salvador (PTSTA-Spania, trainer si supervisor in Psihoterapie Integrativa (IIPA), consultant si clinician in EMDR).

Pentru informatii suplimentare despre conferinta ori pentru achitarea taxelor de participare, va invitam sa accesati http://www.arat.ro/conferinta-nationala-de-analiza-tranzactionala-bucuresti-2009/, sa scrieti pe adresa de e-mail: dianadeaconu@gmail.com, ori sa telefonati la

0740 155 143 (Diana Deaconu) sau la 0730 393 900 (Cristian Stoica).

Pentru a putea participa la conferinta este nevoie sa completati formularul de inscriere. Il gasiti pe site-ul www.arat.ro, la sectiunea Evenimente – Conferinta Nationala Bucuresti 2009, in josul paginii.

Negociere de succes la o sticla de bere

Negocierea este un subiect la moda: se tin din ce in ce mai multe cursuri si training-uri pe marginea acestui subiect, exista nenumarate carti care ne invata cum sa fim niste negociatori eficienti, iar oamenii doresc sa isi antreneze abilitatile de negociere pentru ca le considera cheia succesului lor social si profesional.

Negoicem cu alti adulti din jur (Daca va platesc cash, imi oferiti o reducere de pret?), cu copiii nostri (Bine, de acord, te uiti la televizor o jumatate de ora daca iti faci mai intai curat in camera!) sau cu noi insine (Fie, de data asta o sa mananc prajitura, iar maine ma duc la aerobic ca sa o dau jos!).

Despre cum sa negociem eficient putem invata in doua moduri.

Unul este ordonat, cuminte pe pasi. (Aceasta este varianta finala, oficiala, cu drept de copyright – http://smallbusiness.yahoo.com/r-article-a-57774-m-1-sc-11-10_techniques_for_better_negotiation-i). Iata ce aveti de facut, in opinia expertilor:

• Pregatiti-va intens inainte de a negocia! Definiti in mod clar ceea ce doriti sa obtineti si analizati cu atentie care sunt punctele forte si vulnerabilitatile adeversarului.
• Fiti atenti la sincronizare, intrucat este important sa cereti ceea ce vreti la momentul oportun!
• Lasati orgoliul deoparte si faceti in asa fel incat celalalt sa creada ca el a fost cel care a luat in cele din urma deciziile.
• Slefuiti-va abilitatile de ascultare, nu intrerupeti si incurajati-l pe adversar sa vorbeasca! Astfel, veti primi informatii care pot juca un rol cheie in negociere.
• Formulati cu claritate si incredere ceea ce vreti sa obtineti, fara a da, insa, ultimatumuri!
• Anticipati optiunea de a stabili o solutie de compromis!
• Nu va lasati absorbiti de problemele si dificultatile adversarului!
• Ramaneti fideli principiilor si valorilor in care credeti!

Exista, insa, si un al doilea mod de a invata despre negociere – mai degraba informal, underground. El este sintetizat cu multa creativitate si umor in filmuletul de mai jos.

Cine se aseamana se aduna…

…sau lucrurile stau mai degraba invers: cine se aduna ajunge sa se asemene? Acesta pare sa fie, la propriu, cazul cuplurilor care au o relatie de lunga durata. Treptat, ajung sa fie similari inclusiv la nivelul trasaturilor fizice, al expresiilor faciale.

Oamenii de stiinta ofera mai multe explicatii (http://science.howstuffworks.com/genetic-science/old-couples.htm):

• Partenerii aceluiasi cuplu tind sa aibe aceleasi experiente (o viata cu multe greutati sau un trai relaxat), iar trairile emotionale pe care le au in raport cu acestea se reflecta in ridurile fetei (cineva care zambeste mult isi antreneaza acei muschi raspunzatori pentru aceasta expresie).
• Se pare ca suntem programati in asa fel incat sa alegem ca parteneri persoane cu o zestre ereditara compatibila, iar genele sunt si ele raspunzatoare de evolutia noastra fizica. Cu alte cuvinte, un bagaj genetic similar se va reflecta si in plan fiziologic, anticipand asemanarile fizice dintre cei doi.
• Cautam, de multe ori, la un nivel mai mult sau mai putin constient, sa ne raportam la modelele de casnicie cu care am intrat in contact in copilarie. Parintii nostri furnizeaza cu siguranta un tipar relevant, asa incat tindem sa cautam la cei din jur acea persoana ce ar putea semana cu adultii care ne-au influentat copilaria (fetele isi doresc sa gaseasca acel barbat care seamana cu tata).

 

Recitind cele de mai sus, mi-am pus o intrebare, spun eu, legitima: inseamna ca exista cu adevarat acel partener ideal, „sufletul nostru pereche”? M-am simtit tentata sa spun „Da!” si sa mentin vie aceasta imagine, impreuna cu avantajele pe care le ofera: sa ai in minte faptul ca la un moment dat vei intalni aceasta persoana perfect compatibila poate oferi o oarecare securitate. Atunci cand o gasesti, lucrurile se rezolva de la sine, toate relele dispar si nu mai exista amenintarea despartirii, a ruperii relatiei.

 

Am gasit, insa, si o explicatie alternativa care cred ca imi place mai mult! Intr-o relatie de cuplu durabila ajungem sa construim si sa ne transformam in permanenta. In limbajul unui copil de opt ani, acest proces seamana cu situatia in care prepari o salata: din ingredientele pe care le ai la indemana, le alegi pe cele pe care vrei sa le folosesti si adaugi apoi uleiul, otetul, sarea si piperul. Daca nu nimeresti doza de prima data, o ajustezi treptat. Cu alte cuvinte, devenim cu timpul perechi de suflete care impart experiente si care aleg sa faca echipa impreuna. Si cateodata echipa este una de invingatori!

O data pe an, frica are aroma de dovleac

Octombrie, 2009. Febra de Halloween. Petreceri in cluburi si oameni deghizati in vampiri, stafii sau alte personaje grotesti. Machiaje la moda cu dare de sange, vanatai si cicatrici. Filme de groaza si ranjete monstruoase de dovleac.

„Beam me up, Scotty!” Numerotarea inversa incepe, iar procesul de teleportare se realizeaza cu succes.

Octombrie, 1938. O emisiune obscura la radio anunta ca Pamantul este invadat de martieni. Oamenii iau totul in serios, se panicheaza si cauta cele mai diverse cai de a fugi de amenintarea extraterestra. Locatia: Statele Unite ale Americii. Date statistice in urma incidentului: din 6 milioane de locuitori, 1.7 milioane considera informatiile difuzate ca fiind veridice, iar 1.2 milioane sunt cu adevarat ingroziti. Dezvaluirea socanta: totul nu a fost decat o cascadorie excelent orchestrata de catre Orson Wells, care a vrut sa realizeze o adaptare pentru undele radio a romanului „Razboiul lumilor” de H.G. Wells.

Manipularea media functioneaza, iar un grup imens de oameni intra in panica, refuza sa mai verifice realitatea si au convingerea ca sfarsitul lumii este aproape.

La 69 ani distanta, ceva s-a transformat, sau poate ca masca sub care se arata este vopsita diferit. Oamenii sunt inca panicati de mesajele difuzate in mass-media. Au o credinta puternica despre faptul ca momentul Apocalipsei nu poate fi departe si isi imagineaza ca termenul de valabilitate al omenirii este pe cale sa expire. De aceasta data, insa, ceea ce se modifica este obiectul fricii. Nu mai exista aceeasi reactie de teama legata de supranatural, de posibile atacuri ale creaturilor verzi cu ochi bulbucati; tendinta este aceea de a lua in deradere astfel de povesti, de a le folosi ca pe un prilej de distractie. In schimb, panica este legata de lumea concreta si cat se poate de reala din jurul nostru. Cu mesaje de genul celor din „stirile de la ora 5” multi dintre noi ajung sa creada ca universul in care ne aflam este ca o scorbura gaunoasa in care ne pandesc pericole la fiecare pas. Multi renunta sa puna la indoiala aceasta imagine prefabricata si evita sa mai acorde incredere vecinilor sau sa intre in vorba cu necunoscuti: „Sigur vrea ceva de la mine! E ceva suspect la mijloc! Mai bine imi pun din nou mana la buzunar sa verific daca portofelul mai e inca acolo!”.

Intr-un mod interesant, pastram cu noi zi de zi starea de alerta specifica pentru noaptea cu dovleac. Si ne cautam monstrii la fiecare colt de strada: „Trick or treat!”.

O portie de adrenalina, va rog! Cu ardei iute!

Sunt de multe ori uimita sa vad pofta, la propriu, pe care oamenii o au pentru adrenalina! Si cand spun acest lucru imi aduc aminte de aventurile culinare pe care le experimenteaza fiecare, cel putin o data.

Proba pentru incepatori este faimosul ardei iute, red si hot in acelasi timp. Cu cat te incumeti sa il dai gata pe cel mai fioros si mai picant dintre toti, cu atat incitarea creste! Brusc, totul devine palpitant si nu doar pentru papilele tale gustative: lumea isi arata in jur surpriza si, odata cu aceasta, o oarecare admiratie.

Pentru cei mai curajosi, miza creste cu mult mai mult: testul suprem este degustarea unei delicatese japoneze cunoscute sub denumirea de fugu. In preparare, otrava este indepartata prin inlaturarea pielii, insa daca acest proces nu beneficiaza de precizia chirurgicala a unui bucatar intelept, exista probabilitatea ca in celebra mancare sa ramana o doza de otrava suficient de mare pentru a fi mortala.

In copilarie, aventura pe care am trait-o cu mancarurile periculoase a fost legata de traditionalele gutui: era mereu nevoie sa mestec atent pentru a evita sa ma inec. Fiecare inghititura trecuta cu bine era o adevarata satisfactie si ma simteam din ce in ce mai curajoasa! Daca ajungeam pana la cotor, victoria era a mea!

Indiferent de ingrediente, provocarea ramane aceeasi: sa duci la capat ceva ce iti place si care poate fi si periculos in acelasi timp! Sa pastrezi in continuare ambivalenta! Este ca o testare continua a limitelor pe care le avem, un fel de „lupta” tacita pe care o ducem cu o forta pe care o intuim mai mare decat noi. Si in felul acesta ne verificam puterea. Iar de fiecare data cand ajungem sa castigam o batalie, ne permitem sa devenim mai increzatori. La mijloc intervine un rationament magic, de tipul: „Daca imi iese pariul asta, atunci pot sa pacalesc lucrurile sa se intample dupa cum vreau eu!”. Haosul sau sansa se transforma temporar in personaje familiare care se afla de partea noastra! Vreme de o portie de mancare traim senzatia irezistibila si infricosatoare, in acelasi timp, de a fi stapanii lumii! Fireste, in doze moderate, este o delicatesa inegalabila. Specialistii avertizeaza: consumul excesiv dauneaza grav sanatatii!

Red Hot Chilli Peppers

Oul, ata si fericirea….

Am tot citit in ultimul timp fel si fel de articole cu fel si fel de liste cu intrebari intrebatoare despre fericire, de genul: Cand vei fi cu adevarat fericit? ..si listele cuprindeau cu subpuncte cumintele fel si fel de chestii…cineva zicea ca va fi cu adevarat fericit cand va avea casa lui, altul cand va reusi sa tina camera curata, altul cand…te miri ce…

M-a distrat si a fost interesant sa vad cum isi conditioneaza oamenii fericirea. Ei, si distrandu-ma eu asa, m-a pocnit un gand de mi-a trecut orice distractie. Daca as face o lista de felul asta vreodata, in capul ei as scrie: cand voi reusi sa fac un ou invelit in ata colorata…voi fi cu adevarat fericita.

Nu va mirati si nu zimbiti…stiti ce tortura poate fi asta? Ascultati povestea mea:

Am purces intr-o zi, la invitatia unei amice ce lucreaza la o fundatie, sa pregatim un grup pe tema „Si adultii se joaca”. Si pentru ca urma Pastele, am decis noi sa dam o tenta pascala evenimentului. Am pregatit fel si fel de jocuri cu tematica respectiva, dintre care, evident, nu puteau lipsi ouale.

Am gasit o activitate cu oua, care ni s-a parut si adecvata si interesanta si distractiva. Ei bine era inselatoare impresia asta. Trebuia sa avem oua fierte tari, fire de ata colorata si lipici. Pare greu? Nu prea pare. Asa am zis si eu, mai ales dupa ce am vazut si imagini cu rezultate posibile ale acestei indeletniciri. Oua grozav decorate, infasurate in ate care mai de care mai colorate si mai ingenios asezate pe micul ou devenit astfel impodobit un soi de mica bijuterie. Frumooooos…ceva frumoooos!

Nu stiu cum s-a facut ca am lasat pentru ultimul moment aprovizionare cu materialele necesare pentru grup. Si…ghinion …fire de lana nu am gasit si nici lipici normal. Insa nu am dezarmat eu din atata lucru…mdeh eu is creativa nu..si daca nu gasesc un material..iaca nu pot inlocui? cine zice ca nu pot? Si asa am luat ata de papiota si superglue. Nefericite alegeri…

Am ajuns la locatia grupului si am inceput sa lucram…Dumnezeule mare, nu am crezut in veci ca ceva atat de inocent ca niste biete oua albe si pe deasupra si fierte pot fi asa de ticaloase. Nu se lasau deloc infasurate in firele subtiri si prapadite de ata colorata. Ai fi zis ca super glue lipeste tot? ei bine nu e asa..ata de papiota nu lipeste pe oua, ci doar ate pe destele care ajunsesera ca niste afro-punkeri. A fost un dezastru total…Eu in fata oamenilor adunati acolo..cu oul mic in mana, cu destele mozolite complet de super glue, cu fire de toate culorile atarnande si incurcatoare…Si s-ar fi presupus ca eu ar fi trebuit sa le arat cum se face. Cred ca nu am izbutit decat sa fiu un foarte elocvent exemplu de cum NU se face. Pe nemernicul ou nu a stat nici o nemernica de ata, astfel incat, in disperare de cauza, am inceput sa o infasor ca pe mosor..sa fie ceva si pe oul ala. Dezastru total…imi venea sa plang si sa rad in acelasi timp. Parca priveam un film cu intimplari nefericite: priviti cum se face un ou infasurat in lana colorata…asa..si asa…ar fi trebuit sa stea, shit, shit nu sta, ei bine…nu chiar asa ar fi trebuit sa arate dar ati inteles ideea…incercati dvs acum…

Si unii mai milosi din fire, ori poate mai ambitiosi chiar au incercat..Evident ca rezultatul a fost cam acelasi…Pana in final am decis sa facem sarmale de oua invelite in hirtie colorata, doar asa ca sa nu zicem ca nu am facut nimic.

Nu va mai povestesc despre stinjeneala ce repede a dat in risete din toate partile. Pana la urma nu a fost asa de rau, caci ne-am distrat copios, dar senzatia aia din fata oamenilor nu o voi uita asa de curand.

Am fost atat de marcata de mica mea batalie cu oul si atele incat nu am mai avut curajul sa mai repet experienta. Daca va credeti in stare, va poftesc sa incercati. Reteta e asa: ou fiert, ata de papiota si superglue. Vedeti ca ce ramine pe degete se ia numai cu acetona si tre sa frecati temeinic temeinic.

Asta a fost experienta pe care am vrut sa v-o povestesc si sa va explic alegerea mea cu trecutul in capul listei a unei contidii asa ciudate pentru fericirea mea. O iau ca pe o provocare personala: cand voi rapune oul cu ata colorata…voi fi mareata si nimic nu cred ca m-ar mai putea invinge.

de Alice Dima

Cine a fost mai intai: oul sau ata?

Tic – Tac!

Astazi „s-a schimbat” ora – o modificare importanta si generoasa pentru ca am putut cu totii sa dispunem de „o ora in plus”. Este o senzatie incredibila de libertate pe care o resimti atunci cand realizezi ca, intr-un anumit fel, reusesti sa pacalesti timpul! Ca un copil care merge sa cumpere bomboane si pandeste cu atentie momentul in care vanzatoarea se uita in alta parte pentru a strecura cateva „comori de zahar” in buzunarul hainei.

Brusc, cu aceasta noua idee in minte, ne trezim ca putem face o gramada de lucruri pe care altfel nu ni le-am fi permis: alegem sa dormim o ora in plus, ne savuram indelung cafeaua, ne ingaduim sa ne ascundem nasul in cartea preferata fara sentimentul de vinovatie al vaselor din chiuveta sau al rufelor necalcate din dulap.

Lucruri marunte pe care le redescoperim cu emotie. Pentru o ora. Fiindca apoi iuresul reincepe: bagam din nou capul sub apa, ne tinem respiratia si intram din nou in contact cu presiunea din urechi, cu oboseala si cu faptul ca trebuie sa continuam sa dam din maini si din picioare ca sa nu ne ducem la fundul apei.

Aceasta imagine cu ritmul ei alert m-a dus cu gandul la jocurile din copilarie in care ne construiam cazemate sau visam sa avem o casa intr-un copac din apropierea casei. Era un mod intuitiv (si intelept, deopotriva) de a ne delimita in primul rand un spatiu al nostru, care sa ne apartina. Fireste, nu era orice fel de spatiu, ci unul in care ne simteam in siguranta, aparati de orice pericole sau intruziuni nedorite. Nu in ultimul rand, era un spatiu care…nu avea timp. Nu conta cat era ceasul sau ce urma sa se intample peste cateva momente, daca aveam sau nu o ora in plus; prezentul era suficient! Eram doar noi, stapanii absoluti in varsta de 8-9 ani ai unui teritoriu captivant! In acel spatiu nu incapea nimic legat de „a face” sau de „trebuie”; „a fi” era pur si simplu indeajuns.

Aceeasi libertate o regasim, adulti fiind, atunci cand ne jucam cu imaginatia si ne bucuram de accesoriile marunte ale cotidianului: culorile neastamparate de toamna, fata derutata a unui caine blanos care ne da tarcoale prin parc sau mirosul de clatite care iese parsiv prin usa intredeschisa a vecinei de la etajul intai. Atunci ne luam un bilet de scutire de la „Domnul Tic- Tac” si construim o mica bula in care ne dam voie sa respiram. E secretul nostru pentru care nu e nevoie sa dam socoteala! Sssst…!

Tic-Tac!

Magie si misticism pe World Wide Web

You’ve got mail! Un procent considerabil din mesajele primite sunt celebrele forward-uri cu informatii zice-se utile, surprinzatoare, la limita intre adevar si fabulous:

-          Daca taiati o ceapa in felii pe care le raspanditi apoi prin casa, acestea vor „colecta”/ „absorbi” orice urma de virus gripal, iar membrii familiei vor fi feriti de raceala.

-          Radiatiile emise de telefoanele mobile pot determina explozii ale statiilor de benzina, atata timp cat nu sunt inchise pe durata alimentarii.

(Mai multe povesti picante din aceeasi serie gasiti aici – http://urbanlegends.about.com/http://urbanlegends.about.com/.)

Astfel de naratiuni care se propaga cu usurinta si entuziasm sunt denumite „legende urbane”. Este foarte dificil sa depistezi daca ele sunt sau nu veridice. Insa nu aceasta pare sa fie ideea! Ceea ce este important este tocmai faptul ca poti creste miza: ceva aflat la limita incredibilului poate capata proportii reale! Momentul de ezitare in care ratiunea se incumeta sa depaseasca acel cadru firesc, de bun simt, este cel care contribuie la cresterea adrenalinei. Este momentul de „Wow!” savurat la nivel colectiv.

De cele mai multe ori, o legenda urbana este o poveste relatata la „mana a doua” (ceva ce s-a intamplat prietenului unui prieten), suna ca fiind plauzibila si se leaga de ceva ironic, absolut ingrozitor sau inspaimantator. Nu exista dovezi, doar garantia unei surse de incredere: „s-a intamplat pe bune celui mai bun prieten al fratelui coafezei mele”.

Se creeaza, astfel, o colectie de „povesti folclorice” care sunt transmise mai departe, avand puterea de a „vraji” mintea unui numar impresionant de oameni care impartasesc cu totii acel prim moment de confuzie: „Oare e adevarat?”. Aceeasi reactie de incantare si surpriza poti citi pe fetele copiilor la serbarea de Craciun, atunci cand pe scena apare un nenea cu barba, costum rosu si un sac mare in spate: „Oare e Mosul de-adevaratelea?”. Ducem cu noi mai departe magia de atunci! Din cand in cand, privim in continuare lumea prin ochelarii unui pusti de 4-5 ani, spunem „Wow!” si ne reindragostim de universul in care traim! Hocus pocus!