Astazi „s-a schimbat” ora – o modificare importanta si generoasa pentru ca am putut cu totii sa dispunem de „o ora in plus”. Este o senzatie incredibila de libertate pe care o resimti atunci cand realizezi ca, intr-un anumit fel, reusesti sa pacalesti timpul! Ca un copil care merge sa cumpere bomboane si pandeste cu atentie momentul in care vanzatoarea se uita in alta parte pentru a strecura cateva „comori de zahar” in buzunarul hainei.
Brusc, cu aceasta noua idee in minte, ne trezim ca putem face o gramada de lucruri pe care altfel nu ni le-am fi permis: alegem sa dormim o ora in plus, ne savuram indelung cafeaua, ne ingaduim sa ne ascundem nasul in cartea preferata fara sentimentul de vinovatie al vaselor din chiuveta sau al rufelor necalcate din dulap.
Lucruri marunte pe care le redescoperim cu emotie. Pentru o ora. Fiindca apoi iuresul reincepe: bagam din nou capul sub apa, ne tinem respiratia si intram din nou in contact cu presiunea din urechi, cu oboseala si cu faptul ca trebuie sa continuam sa dam din maini si din picioare ca sa nu ne ducem la fundul apei.
Aceasta imagine cu ritmul ei alert m-a dus cu gandul la jocurile din copilarie in care ne construiam cazemate sau visam sa avem o casa intr-un copac din apropierea casei. Era un mod intuitiv (si intelept, deopotriva) de a ne delimita in primul rand un spatiu al nostru, care sa ne apartina. Fireste, nu era orice fel de spatiu, ci unul in care ne simteam in siguranta, aparati de orice pericole sau intruziuni nedorite. Nu in ultimul rand, era un spatiu care…nu avea timp. Nu conta cat era ceasul sau ce urma sa se intample peste cateva momente, daca aveam sau nu o ora in plus; prezentul era suficient! Eram doar noi, stapanii absoluti in varsta de 8-9 ani ai unui teritoriu captivant! In acel spatiu nu incapea nimic legat de „a face” sau de „trebuie”; „a fi” era pur si simplu indeajuns.
Aceeasi libertate o regasim, adulti fiind, atunci cand ne jucam cu imaginatia si ne bucuram de accesoriile marunte ale cotidianului: culorile neastamparate de toamna, fata derutata a unui caine blanos care ne da tarcoale prin parc sau mirosul de clatite care iese parsiv prin usa intredeschisa a vecinei de la etajul intai. Atunci ne luam un bilet de scutire de la „Domnul Tic- Tac” si construim o mica bula in care ne dam voie sa respiram. E secretul nostru pentru care nu e nevoie sa dam socoteala! Sssst…!
Tic-Tac!
Lasă un răspuns