Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘In lumea parintilor’ Category

…a urmat

Capitolul 2: Omul Insotitor

Iesea din cand in cand la iveala, punea intrebari, devora carti despre lume si oameni, iar din cand in cand, in serile lungi de vara, sarea cu precautie gardul curtii pentru a porni in scurte expeditii. Curand, a inceput sa isi faca o harta pe care marca noile descoperiri: copii de varsta lui care atunci cand se jucau uneori radeau, alteori se inroseau si tipau unii la altii, plangeau, se luau in brate sau stateau pur si simplu unii langa ceilalti in tacere. Nu stia ce insemnau toate acestea, dar cauta raspunsuri si inregistra totul cu precizie in mintea sa.

Cand a devenit mare, adult pe limba lui mami si a lui tati, stia ca era liber sa paraseasca curtea, sa renunte la orele de pian si sa isi cumpere o bicicleta adevarata. Nu prea stia, insa, cum sa foloseasca toata aceasta putere, incotro sa faca pasi odata ce nu mai era nevoit sa revina in fiecare seara la casa cea mare si alba. In vreme ce statea asa ingandurat, si-a amintit de una dintre povestile fluturelui albastru. O poveste despre Oamenii Insotitori, care stiu sa asculte si sa ii ajute pe semenii lor sa-si descopere visurile.

Dupa indelungi cautari, adultul nostru a intalnit un astfel de Om Insotitor de care s-a apropiat si caruia a inceput sa ii povesteasca despre ceea ce se petrecea inauntrul sau. Curand, a reusit sa adauge cuvinte noi in dictionarul pe care il pastrase din copilarie: furie, tristete, bucurie, nevoi, dorinte, teama. A capatat increderea de a experimenta, placerea de a fi impreuna cu oameni noi, energia care vine din spontaneitate. A fost o calatorie palpitanta in care a descoperit ungherele nebanuite ale mintii sale, precum si curajul de a cunoaste din ce in ce mai multe teritorii ale lumii exterioare.

In cele din urma, a acceptat o provocare: aceea de a-si duce la indeplinire propriul vis. Intr-o casa mare si alba a construit o scoala. Nu era, insa, o scoala oarecare, ci una in care copiii isi foloseau curiozitatea, indrazneala pentru a crea, pentru a-si antrena in mod jucaus mintea. Invatau sa devina adulti puternici si autonomi, care se bucura de visurile lor. Pe usa de la intrarea casei era desenat cu Tempera un fluture albastru, ale carui aripi din spate purtau semete cateva buline galbene.

Anunțuri

Read Full Post »

Capitolul 1: Fluturele Albastru

A fost odata ca niciodata un baietel care locuia impreuna cu parintii lui intr-o casa mare, alba, imprejmuita de o curte frumoasa, plina de flori si animale prietenoase. Ele erau partenerii sai de joaca cei ascultatori.

Parintii baietelului aveau grija ca acestuia sa nu ii lipseasca niciodata nimic. In curtea lor, se gandeau, el gasea orice si-ar fi putut dori vreodata, iar pericolele erau departe, le pacalisera asa incat sa nu se atinga in veci de fiul lor. Ziua baietelului se umplea cat era ea de lunga cu lectii de calarit si ore de pian, cu carti colorate in care se povestea despre balauri si copiii cuminti, care ascultau de parinti. Atunci cand era suficient de cald afara, era bine pentru el sa dea cateva ture cu tricicleta prin curte; doar cateva, insa, pentru ca altfel risca sa transpire si sa raceasca. De asemenea, baietelul stia ca trebuie sa se fereasca de curent, de glasurile straine de la poarta, de apa rece din frigider si de insectele de afara, unele dintre ele gazde viclene ale unor microbi periculosi. Despre lumea de dincolo aflase atat cat era nevoie sa stie: avea voie sa mearga acolo doar cu mami si tati, atunci cand spuneau ei ca era bine, pentru ca altfel cine stie ce se putea intampla!

Lumea copilului era mare cat curtea unei case, iar ochelarii prin care o privea erau de culoare roz. Totul era perfect asezat, perfect echilibrat, ca intr-un tablou renascentist.

Intr-o zi, pe una din florile cele mari si rosii din curte a aterizat un fluture. Era albastru, jucaus, iar aripile din spate purtau semete cateva buline galbene. Curajos, fluturele a inceput sa intre in vorba cu baietelul nostru, sa-i povesteasca despre aventuri si oameni curiosi din lumi indepartate. Spun indepartate pentru ca asa i se pareau copilului, insa ele se aflau de fapt la cateva curti distanta: fete si baieti care se ascundeau in tufisuri, in vreme ce un alt membru al grupului avea sarcina de a descoperi unde se aflau, copii care mergeau iarna pe la casele altor oameni si cantau colinde, alergaturi, chiote, cazaturi, lacrimi, prietenii. Pentru toate acestea, copilul nostru a fost nevoit sa-si creeze un intreg dictionar si sa poarte cu imprumut ochelarii fluturelui care, in mod curios, isi schimbau in fiecare zi culoarea lentilelor. In secret, a inceput sa tanjeasca dupa universul de dincolo, sa viseze plin de curiozitate la viata de acolo. Micul exlorator dinauntrul sau isi facea din ce in ce mai simtita prezenta, cu teama si in acelasi timp cu aviditate.

Va urma…

Read Full Post »

Nu stiu daca voi stiti, dar daca nu stiti va spun eu:  am doi copii, Maria (9 ani) – fetita mea cu ochi mari de cafea, calzi, mirati si intelepti; si Luca (2 ani si jumatate) – baietelul meu cel mic, blond, intrebator si minunat.

Intamplarea ce vreau sa v-o povestesc este cu Maria.

Anul trecut in clasa fetitei mele s-a iscat o discutie aprinsa: exista sau nu exista Mos Craciun? Mosul ne pune darurile sub brad sau parintii…? Copiii erau impartiti dupa cum stiau si ei de pe acasa, dupa cum le dezvaluisera sau nu parintii taina cea mare a copilariei. (Eu asa vad lucrurile: Existenta lui Mos Craciun este una din marile taine minunate ale copilariei). Unii spuneau in gura mare: Baaaaaaaaaaaaaiiiii, numai fraierii mai cred in Mos Craciun, aia micii si naivii, eu nu mai cred!!!…L-am vazut pe tata/mama cand au pus cadourile sub brad! Altii mai copilarosi se certau din tot sufletul cu ei: Ba exista! Ba exista! La mine vine Mos Craciun!

Cand a intrat doamna invatatoare in clasa, dupa pauza cu pricina, i-a gasit impartiti in doua tabere de-a dreptul beligerante: unii „mari si trecuti de naivitatea copilariei”, aroganti si dispretuitori, si altii „mici si naivi”, cu ochii aproape in lacrimi. Evident ca, de cum au vazut-o pe doamna, au sarit in cautarea raspunsului ce ii macina. Doamna invatatoare a considerat ca poate e momentul sa le spuna adevarul, de pe o parte pentru ca ii considera mari si pregatiti, pe de alta parte pentru a pune capat luptei pentru raspuns. Si le-a zis ca da dom’le, parintii pun cadourile sub brad.

Nu stiu ce a fost in sufletul fiecarui copil, unii s-or fi simtit usurati, altii dezamagiti… Insa pot sa va spun ce mi-a zis copila mea cand am ajuns acasa…

-Mami…azi doamna ne-a zis ca nu exista Mos Craciun!

Mie mi-a picat cerul in cap, pentru ca eu nu ii spusesem inca adevarul. Si stiti ce? Nici nu sunt convinsa ca ar fi adevarul… Da! Da! si nu sariti… Eu cred in Mos Craciun! Eu inca il astept in fiecare an; nu vreau si nu vreau sa cred ca nu exista. Ce beneficiu as avea? Eu il astept ca un copil, si fac brad si fac curat in casa si in inima mea. Si stiti ce? Chiar vine in fiecare an! Asa ca eu nu i-am spus copilei mele ca nu exista Mos Craciun si nici nu o voi face vreodata! Daca ea va decide la un moment dat ca nu exista Mos Craciun, nu o voi contrazice; daca ea va crede toata viata ca exista Mos Craciun, nu voi fi eu aceea care sa ii spuna ca ceea ce crede nu este adevarat. Cu toate aceste ganduri roind in mintea mea, am intrebat-o tematoare:

– Si tu ce ai zis?

– Pai, am zis ca BINEINTELES CA EXISTA MOS CRACIUN!

– Si doamna ce a zis, sau alti copii?

– O colega a zis ca nu exista si ca ea a vazut pe mamica ei cum ii punea cadoul sub brad si ca i-a si spus ca nu exista.

-Si tu ce parere ai despre ce a spus colega ta?

-I-am zis, mami, ca probabil ca ei ii pune mama ei daruri sub brad; evident ca daca nu crezi in El, nu vine. Logic, nu? Si i-am mai zis ca probabil nici prea cuminte nu e, daca Mosul nu vine la ea. Stii mami, Mosul nu vine la copiii care nu cred il el si care nu sint cuminti. Si atunci, mamei ei i s-a facut mila de ea si i-a pus ea cadoul sub brad. Ca doar nu era sa isi lase copila fara dar de Craciun! Dar atunci doamna a zis ca nici la dansa nu vine!

– Aoleu, si tu ce ai zis?

-Pai, ce sa zic: inseamna ca nici dumneavoastra nu sunteti prea cuminte! Si m-am mai apucat sa le explic cum sta treaba cu Mosul ca am vazut ca erau cam derutati toti: Mos Craciun exista si vine. Asta e clar! Uneori, insa, fie pentru ca ai crescut si nu ti-ar mai place sa primesti jucarii, fie pentru ca nu mai are la el, Mosul nu iti mai lasa sub brad ceva pe care sa poti pune mina. Uneori Mosul iti lasa sub brad ceva pentru suflet: un gand bun, o iubire, o pace de sufletel, un ajutor sa nu mai fii obraznic, sa nu mai simti tristete….dar astea trebuie sa stii sa le cauti sub brad si sa le bagi in inima. Eu asa cred mami, tu ce zici?

– Zic ca esti cel mai intelept copil din lume!

Si, uite asa, mi-am lamurit si eu o data pentru totdeauna cum sta treaba cu Mos Craciun. EXISTA!!! Cei care nu gasesc nimic sub brad, nu au cautat cum trebuie… Pacat! Uneori, cadoul lor ramane acolo nedesfacut niciodata… O pace de sufletel, o iubire, un leac pentru o tristete… raman sub brad pana cand dam cu aspiratorul sa adunam acele cazute pe covor….Copila mea inteleapta mi-a dat o permisiune mare cat sufletul ei: sa il astept pe Mos Craciun cu inima deschisa! Pot sa spun, la 35 ani, fara teama de fi privita cu ingaduinta, ca da, eu il astept pe Mos. Voi nu?… Acum ca stiti adevarul….

De Alice Dima

WiseMan

Wise Man

Read Full Post »

A fi parinte este o provocare constanta! Oare copilul meu plange prea des? Cum se face ca azi vrea sa mearga la gradinita, iar maine vrea sa ramana acasa? Ma intreb ce sa fac ca sa asculte odata ce ii spun! Pentru astfel de intrebari nu exista un manual de instructiuni sau o culegere in care gasim raspunsurile corecte la ultima pagina.

Exista, insa, repere pe care le putem descoperi impreuna in cadrul programului „Abecedar pentru mami si tati”! Organizat de catre psihologi cu experienta in dezvoltarea copilului, acesta cuprinde un ciclu de ateliere de lucru in care puteti explora intr-o maniera interactiva metode pentru a construi o relatie sanatoasa cu propriul copil.

Va invitam, asadar, la o prima lectie introductiva: „Vorbeste pe limba mea!”. Din cuprins:

  • „Dictionarul reactiilor” – nevoile care stau la baza comportamentului copilului, in functie de etapa de varsta pe care o traverseaza
  • „Ghid de comunicare” – atitudini constructive ale parintilor pe intelesul copiilor
  • „Portret in oglinda” – dificultati in crearea unor relatii sanatoase intre parinti si copii

Intalnirea va fi facilitata de catre Diana Deaconu si Dora Deac (detalii privind formarea lor profesionala veti regasi mai jos).

Inscrierile se pot face pana la data de 28 octombrie 2009 prin email (dianadeaconu@gmail.com/ deac_dora@yahoo.com) sau telefon (0740 155 143/ 0723 173 790).

Atelierul va avea loc vineri, 30 octombrie 2009, orele 19.00 – 21.00. Costul de participare este de 60 RON/ persoana. Cuplurile de „mami si tati” beneficiaza de o reducere (100 RON pentru ambii participanti)!

Read Full Post »

Relatii cu subtitrare

Se intampla ca atunci cand ascultam un dialog intre un copil si parintele sau (mama/ tata) sa avem impresia ca urmarim un film japonez pentru care avem nevoie de subtitrari. Auzim cuvintele, intelegem sensul lor, insa cumva semnificatia pare sa fie alta, se ascunde dincolo de mesajul verbal.

Mama: Pe unde ai umblat azi? [Stiu ca imi ascunzi ceva.]

Fiul: Pai, am fost cu niste prieteni. [Ma tem sa iti raspund sincer.]

Mama: Da…? Si ce ati facut? [Iar ai mers cu neseriosii aia!]

Fiul: …Am stat de vorba…ne-am uitat la un film. [Nu e treaba ta ce fac cu prietenii mei!]

Mama: Numai asta faceti toata ziua! Si de invatat cand mai inveti? [Stiam eu! Niste terchea-berchea care imi vor influenta in rau copilul!]

Fiul: Vad eu… [Nu te mai baga atat in viata mea! Simt ca ma sufoci!]

Mama: Vezi tu! Asa spui mereu si de asta ma cheama diriginta la scoala sa-mi arate mediile tale si toate absentele din catalog. [Mi-e rusine de fiecare data sa merg acolo si sa-mi spuna ca nu stiu sa ma impun in fata ta!]

Fiul: Ti-am mai spus! Atunci cand am chiulit am plecat cu totii de la ultima ora!!! [Nu e vina mea! Nu sunt anormal!]

Mama: Si ce tu trebuie sa faci ca toti ceilalti??? Sa stii si tu ca fara scoala nu o sa ajungi nicaieri! [Mi-e teama ca nu te vei descurca in viata!]

Fiul: Oricum nu ma intereseaza! Scoala e o porcarie! [Sunt trist ca nu vrei sa ma intelegi!]

Cu fiecare astfel de linie de dialog, relatia dintre parinte si copil devine o usa relativ opaca, iar singura cale de contact dintr-o parte in cealalta este sa privim prin gaura cheii. Si asa ajungem la concluzii de genul: „Adolescentii din ziua de azi…” sau „Ai mei sunt demodati rau de tot!”.

Ceea ce se risipeste pe parcurs este onestitatea dintre doua persoane, comunicarea libera, deschisa si autentica. Ne ascundem in spatele unei masti si il invitam pe celalalt sa faca acelasi lucru. Uneori, unul dintre cei doi are curajul de a da la o parte masca si de a se arata de-adevaratelea. Acest „uneori” este in subtitrare un [moment de intimitate].

Prin gaura cheii

Prin gaura cheii

Read Full Post »

Lucruri marunte

http://mateicelmic.blogspot.com/

Jurnalul de bord al unui parinte. Onest. Sensibil. Jucaus.

Cateva postari care mi-au placut:

–          Eliberati conditionat sau Despre cum “jucariile” lui mami pot convietui cu cele ale copilului

–          The Ultimate Trendsetter sau Despre provocari inedite pe care le pot lansa locurile de joaca pentru copii

–          Micul om mare sau Despre cum sa avem incredere in ritmul propriu de crestere al fiecarui copil

Ce m-a cucerit cel mai tare a fost inlantuirea de snapshot-uri care descriu experienta cu experienta si din care se contureaza istoria unei relatii. O relatie capabila, pe de o parte, sa construiasca un nou set de senzatii, amintiri si emotii ce incap in aproximativ 72 cm de “materie omeneasca”. Pe de alta parte, este o relatie cu forta reparatoare: atunci cand devenim parinti parcurgem din nou toate etapele dezvoltarii psihologice odata cu “micul om mare”, ocazie cu care ne putem asuma rolul unor “chirurgi plasticieni”, asa incat sa indreptam ce nu a mers la acea vreme. E liber la joaca, la intrebari nenumarate care incep cu “De ce?” si la invatat sa mergem pe bicicleta! E liber la bunatati marunte de care sa ne bucuram in fiecare zi!

Bunatati marunte

Bunatati marunte

Read Full Post »

Puiul de om

Puiul de om

A fost odata ca niciodata un pui de om, cu ochii mari si verzi, care se dadea in vant dupa tortul de biscuiti sau cutia de acuarele, in functie de situatie. Ziua o petrecea la gradinita impreuna cu alti pui de om, treaba lor fiind aceea de a se dumiri despre cum stau lucrurile in lumea asta: De ce merge mama la servici? De ce se supara doamna atunci cand nu stau pe scaun? O sa fiu si eu asa mare ca tati?

Cautand raspunsuri, puiul de om s-a intalnit cu povestile – cele spuse seara de catre mama la culcare sau cele pe care le auzea de la bunicul atunci cand mergea in vizita. Asa si-a construit propria fereastra prin care a putut vedea lumea. S-a intrebat daca ceea ce avea de facut pentru a fi fericit era sa ramana cuminte si sa o astepte pe mama (ca iedul cel mic din Capra cu trei iezi) sau sa fie istet si sa ii pacaleasca pe ceilalti (asa cum auzise in Ispravile lui Pacala). In mintea lui s-au nascut modele despre cum sunt oamenii in general, despre cum este alcatuita lumea si despre rolul sau in acest loc. In cele din urma, pe masura ce a crescut si a devenit mai mult „om” si mai putin „pui”, a ajuns sa scrie povestea propriei sale vieti.

Un basm care i-a placut tare mult (la fel de mult ca tortul de biscuiti) a fost cel despre caldicele-molicele (sau, in limba oamenilor mari, despre cum invatam sa avem incredere in cei din jur): The Warm Fuzzy Tale. Asa ca s-a hotarat sa imparta descoperirea pe care o facuse si cu alte persoane carora le plac povestile – http://www.claudesteiner.com/fuzzyrom.htm – si sa-i indemne ca, la randul lor, sa le vorbeasca altora despre ea.

Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa. Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă. Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.

Read Full Post »

Older Posts »